Locul Joël Le-Tac, spațiu verde dedicat lui Nougaro, Steinlen și Carrière

Piața Joël Le-Tac și micul parc (spațiu verde) care o înconjoară sunt locuri concepute pentru a vă odihni pe parcursul plimbării. Aici veți găsi vișinel, aucuba, buxus, tisă, prunus pissardii, meri înfloriți și platan; există și un punct de apă potabilă. Dar mai este ceva de văzut chiar în inima acestui mic parc și a acestei verdețuri:

Fântâna Pădurii – și punct de apă potabilă
Monumentul lui Théophile Steinlen
Piața Joël Le-Tac
Piața Claude Nougaro
Monumentul lui Eugène Carrière

Fântâna Pădurii – cu punct de apă potabilă
Ea se află în parc, în fața numărului 4 de pe piața Constantin-Pecqueur. Este vorba despre o fântână cu apă potabilă.

Monumentul lui Théophile Steinlen, piața Joël Le-Tac
Monumentul dedicat lui Théophile-Alexandre Steinlen (1859-1923) se află la colțul dintre strada Saint-Vincent și piața Constantin-Pecqueur, 75018 Paris. Acest monument a fost ridicat în 1936 de către Paul Vannier.

Théophile Alexandre Steinlen, născut la Lausanne pe 20 noiembrie 1859 și decedat la Paris (al 18-lea arondisment) pe 13 decembrie 1923, a fost un artist elvețian de stânga, pictor, gravor, ilustrator, afișist și sculptor, naturalizat francez în 1901. S-a implicat puternic în mediile anarhiste, pentru care a ilustrat numeroase cărți și ziare.

Dar însă, tocmai afișele sale, precum cel pentru turneul Chat Noir, i-au adus faimă. A realizat și sculpturi pe tema pisicilor (Pisică angora așezată). A ilustrat și opere literare, precum ediția din 1903 a Solilocviilor Săracului de Jehan Rictus, și a colaborat cu diverse ziare umoristice precum Gil Blas illustré, L’Assiette au Beurre (începând cu nr. 1), Le Rire și Les Hommes d’aujourd’hui, apoi Les Humoristes, pe care l-a fondat în 1911 împreună cu Jean-Louis Forain și Charles Léandre.

Începând din 1883, Steinlen locuia pe dealul Montmartre, unde s-a împrietenit rapid cu personalitățile artistice ale vremii. Frecventa pe Adolphe Willette și pe Antonio de La Gandara, cu care mergea la Chat Noir, cabaretul condus de Rodolphe Salis din 1884, devenind prieten cu Henri de Toulouse-Lautrec. Aici l-a întâlnit în mod firesc pe Aristide Bruant. Frecventa, de asemenea, cafeneaua-restaurant Au Tambourin, de pe bulevardul Clichy nr. 62.

A expus mai întâi la Salon des Indépendants în 1893, apoi regulat la Salon des Humoristes.

Steinlen este înmormântat la câteva sute de metri mai departe, în cimitirul Saint-Vincent din Paris.

Piața Joël Le-Tac – un omagiu adus unui rezistent francez
Aceasta îl omagiază pe Joël Le Tac (1918-2005), rezistent francez, jurnalist și deputat. Se află pe piața Constantin-Pecqueur, în cartierul Grandes-Carrières (al 18-lea arondisment din Paris). Este un spațiu verde creat în 1935 sub numele de „square de la place Constantin-Pecqueur” și redenumit ulterior, la 2 februarie 2012, în onoarea lui Joël Le-Tac.

Joël Le Tac, născut la 15 februarie 1918 la Paris și decedat la 8 octombrie 2005 la Maisons-Laffitte (Yvelines), a fost jurnalist, rezistent, companion al Eliberării, deportat și om politic francez.

A aderat la Forțele Franceze Libere și a participat la numeroase operațiuni comando periculoase în Franța ocupată, contribuind la înființarea unor rețele de Rezistență. Arestat în 1942, a fost deportat în Germania. După război, a devenit jurnalist, apoi deputat gaullist de Paris între 1958 și 1981. A fost companion al Eliberării.

Piața Claude Nougaro – pentru a cinsti memoria artistului și cântărețului
Piața Claude Nougaro se află în Montmartre, la capătul străzii Junot. Oficial, pe strada Junot nr. 42, 75018 Paris. În această aceeași stradă a locuit multă vreme Claude Nougaro înaintea exilului său la New York, apoi până la sfârșitul vieții, după întoarcerea în capitală.

Claude Nougaro și-a început cariera pe scenă în 1954 la Lapin Agile, un cabaret parizian din Montmartre, unde recita poezii. Trimitea textele sale lui Marguerite Monnot, compozitoarea lui Édith Piaf, care le punea pe muzică (Méphisto, Le Sentier de la guerre).
Tot la Lapin Agile a decis în 1957 să cânte propriile texte pentru a-și câștiga existența (primul titlu „cunoscut”: Direction Vénus), în timp ce se producea timp de zece ani în alte cabarete, precum Liberty’s, La Tête de l’art sau Zèbre. În acești ani, Nougaro a fost și textier pentru alți artiști, printre care Jacqueline François, Philippe Clay sau Marcel Amont…

În octombrie 1958, casa de discuri Président a lansat primele sale înregistrări și a apărut un super 45 de tururi, urmat de albumul 33 de tururi 25 cm *Il y avait une ville*, publicat în anul următor. Cântecele erau scrise în colaborare cu partenerul său, Michel Legrand. Succesul a venit însă abia în 1962.

În 1985, după *Bleu Blanc Blues*, un album considerat dezamăgitor la vânzări, Barclay nu i-a reînnoit contractul. Nougaro face aluzie la acest fapt în cântecul său *Mon disque d’été*.

Și-a vândut casa de pe Avenue Junot din Montmartre și pleacă la New York în căutarea inspirației. Produs de WEA, scrie și înregistrează albumul *Nougayork*, sub îndrumarea lui Philippe Saisse, un muzician renumit pe acolo, și cu vechiul său prieten Mick Lanaro ca producător delegat. În 1987, cu piesa *Nougayork*, Claude Nougaro cunoaște unul dintre cele mai mari succese ale sale. Acest triumf îi relansează cariera și albumul, marcat de sonorități rock, întâmpină un entuziasm din partea publicului și a criticii, fiind recompensat în 1988 la Victoires de la musique drept cel mai bun album și cel mai bun interpret masculin.

În 2003 și 2004, deși era deja grav afectat de boală, Claude Nougaro pregătea un nou album pentru casa de discuri de jazz Blue Note Records, produs, ca și cel precedent, de Yvan Cassar. Răpus de un cancer pe 4 martie 2004, artistul nu a mai apucat să termine înregistrările și albumul *La Note bleue* a apărut postum pe 30 noiembrie 2004.

Funeraliile sale au fost celebrate la Toulouse, în basilica Saint-Sernin, al cărei clopot a intonat notele cântecului său *Toulouse*, iar cenușa i-a fost împrăștiată în Garonne.

Primarul celui de-al 18-lea arondisment din Paris, Éric Lejoindre, a declarat cu ocazia inaugurării pieței care îi poartă numele: « Iubitorii de Montmartre, el a luminat Parisul cu poezia și textele sale. Astăzi dimineață, am inaugurat piața Claude Nougaro, de-a lungul bulevardului Junot, în semn de omagiu adus acestui mare artist care ne-a dat atât de mult ».
Monumentul dedicat lui Eugène Carrière, amplasat și el în square-ul Joël Le-Tac
Monumentul dedicat lui Eugène Carrière se află la intersecția dintre strada Caulaincourt și bulevardul Junot, 75018 Paris. Pe postament: HENRI SAUVAGE / ARHITECT / JEAN-RENÉ CARRIÈRE / SCULPTOR. Jean-René Carrière este fiul lui Eugène Carrière.

Eugène Carrière a fost un pictor, profesor și litograf francez, născut la 18 ianuarie 1849 la Gournay-sur-Marne (Seine-Saint-Denis) și decedat la 27 martie 1906 la Paris. Artist simbolist, a influențat apariția fauvismului.

A fost prieten cu Auguste Rodin și Antoine Bourdelle. Opera sa l-a marcat pe Henri Matisse și Pablo Picasso. Ivan Pokhitonov a lucrat în atelierul său între 1877 și 1880. Eugène Carrière a fost, de asemenea, apropiat de scriitori ale căror portrete le-a realizat, precum Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé, Alphonse Daudet, Anatole France sau Henri Rochefort. A afișat convingeri socialiste și s-a implicat în afacerea Dreyfus.

În 1890, acesta a fondat Academia Carrière pe strada Rue de Rennes, unde pictori precum Henri Matisse, André Derain, Jean Puy, Francis Jourdain sau Valentine Val au fost elevi; până în 1905, s-a dedicat învățării artei. Eugène Carrière, care a predat și la atelierul Ferdinand Humbert, fostul atelier Cormon, de pe bulevardul Boulevard de Clichy nr. 104, precum și la Academia Camillo din curtea Vieux-Colombier, a atras numeroși tineri artiști în căutarea libertății și independenței către academia sa. Acest loc se remarcă prin faptul că a fost leagănul viitorilor pictori cunoscuți sub numele de „Fauvistes” și unul dintre primele ateliere mixte din Paris.